Treceam zilele trecute pe străzile Endorului, prin zona centrală. Nu mă grăbeam, așa că aveam timp să observ ceea ce mă înconjoară. Din față venea un cortegiu funerar. Mă dau cuminte într-o parte, astfel ca să poată privi și alți trecători. Trec primele persoane, cei din anturajul decedatului, preoții și diaconii. Se aude și muzica unei formații locale, care îl conduce pe ultimul drum pe membrul comunității.
Deodată se aud niște bubuituri:
“Buuum, buum, buum!”
“Aoleu, ce explodează acum?”. O, nu e o explozie. Dorel, baiatul de la tobe, are un exces de zel. Cred că vrea să spargă tobele, așa că le lovește cu atâta putere, astfel că nu mai ține cont că rudele decedatului sunt îndurerate și nu pot fugi de acolo.
Apuc să mă gândesc “dacă Dorel încearcă să resusciteze decedatul, bate tare ca să-l trezească?”.
“Buum, buuum!”
Mă uit la decedat, nu a schțat niciun gest că ar vrea să se trezească.
Dar, dintr-odata vine un alt sunet, ca de pe alta lume: “tiuuuuu – taaa!”. Tare! E sunetul unei trompete, baiatul vrea să știm că nu e doar Dorel acolo. Vrea să ne spună că s-a scufundat Titanicul? Mă uit la decedat, nu vrea sa se lase înduplecat, să se trezească.
În fruntea formației de muzicieni mergea conducătorul lor. Avea o ținută de scufița roșie, dar care se vroia a fi una militară. Era un costum de caporal din primul război mondial, o scufiță ce se vroia caschetă, dar avea epoleți de general.
“Bine, mareșale, e oare o gluma?”
“Acesta este noul trend în muzica modernă, altfel nu se explică.”
Plec grăbit de acolo, până mai am timpanele întregi. În departare se aude înca “Buum – buum – tiiuuu – iii!”.
Acum sunt în afara zonei de pericol, așa că încep să mă gândesc despre ceea ce știam eu despre muzică. Mă apucă nostalgia, mă gândesc la muzica cu care am crescut eu, la muzica pe care o apreciez. Îmi vin în minte BZN – “Blue eyes”, ABBA – “The Way Old Friends Do“, Guns N’ Roses – “Knockin’ on Heaven’s Door”, dar și multe altele. Mă gândesc la Dorel, oare el de la cine a luat exemplu, să bata tobele atât de tare? Cu siguranță nu s-a inspirat din “Bunica bate toba!”. Iar ajung la tobe, iar gândul îmi fuge la Nightwish – “Crimson Tide/Deep Blue Sea”. “Dorele, așa se bate o tobă!”.
Totuși, stau și mă gândesc, eu sunt depășit de tendințele actuale. Eu sunt obișnuit să aud o voce placută, care să fie acompaniată de o orchestră. La ce bun că Shania Twain, de exemplu, avea o orchestra formată din zeci de persoane, iar unele instrumente de abia se percepeau? La ce bun, dacă nu avea un baterist care să-i acopere pe toți, iar cel de la orgă să mimeze că melodia este “live”? La ce mai este util Andre Rieu, în show-urile sale, să le faca semne instrumentiștilor când să intervină, cât de intense trebuie să fie intervențiile lor? Nu mai este nevoie de astfel de muzicieni, de astfel de specimene învechite! Este nevoie de o nouă clasă de muzicieni, să cânte toți odată, dar cât mai tare! Sunt demodat rău, acum se ascultă vocile modificate în sintetizator, o muzică înregistrată pe calculator, o domniță care se bâțâie în imaginile videoclipului.
Vecinul, Petrică, dă muzica tare, să se spargă geamurile.
Acesta este prezentul. Viitorul poate veni și cu tunete, în funcție de gustul auditoriului.
Autor
Octavian Moldovan
