În urmă cu 4 ani mergeam pe stradă. Soția mea l-a văzut, l-a îndrăgit. Dar am mers mai departe. A doua zi ne aștepta în hol, la serviciu. Era un semn că ne-a ales. Era mic, flămând, neajutorat. Dar l-am adoptat, el devenea un membru al familiei.
Aceste gânduri sunt despre el, care a primit un nume, Oreo, cel care avea să devină prietenul meu fidel.
Era mic și neastâmpărat, plin de energie. Se cățăra în cele mai neobișnuite locuri, îi plăcea să privească de la înalțime. A început să-și cunoască teritoriul. Erau și alti motani care râvneau la teritoriul lui, dar el încerca să și-l apere. Venea acasă plin de zgârieturi, noi îl “reparam”, el o lua de la capăt. A crescut, iar teritoriul a devenit doar al lui.
Când veneam acasă el ne aștepta, avea nevoie de atenție și să se joace cu noi. El ne iubea așa cum eram, nu conta că nu avem haine de firmă, că nu aveam o mașina de fițe, că nu îl plimbăm în locații exotice. Ne iubea necondiționat, îi ofeream hrană, îi ofeream locurile din casă pentru odihnă acolo unde dorea el, îi ofeream atenția, protecția și prietenia noastră. Ne urmărea pe geam când plecam la serviciu, ne aștepta la întoarcere.
Dupa 3 ani i-am mai adus acasă încă 3 parteneri, aflați în aceeași situatie ca și el, erau doar niște ghemotoace mici de blană. I-a acceptat, erau deja nepoțeii lui, erau partenerii lui de joacă.
Ei se revanșau față de noi, pentru îngrijirea pe care le-o acordam, ne aduceau la ușă șoriceii și păsărelele pe care le vânau. Dar cel mai mult se revanșau prin prietenia lor necondiționată, o prietenie sinceră.
Ne bucurau pentru sensibilitatea lor.
Ne-am atașat de ei, făceau parte din familie, ne aduceau multă bucurie.
Acum 5 zile Oreo a plecat, ca de obicei, să-și supravegheze teritoriul. Dupa 2 zile de absență am știut că ceva i s-a întâmplat, că nu o să-l mai văd niciodată. Dar noi speram să se întoarcă, să-l vedem alergând spre noi, să ne ceară atenție. La orice zgomot de afară, noi speram să fie prietenul nostru. A mai trecut o zi, priveam în grădină, în speranța că o să-l vedem alergând spre casă. Încă o zi și tot nu a venit să ni se așeze pe piept, să ne arate prietenia lui. O altă zi a trecut în care am încercat să mă împact cu situația, că nu îmi voi mai revedea prietenul, că nu îl voi mai vedea intrând pe ușă.
Încercam să-mi dau seama cum ar fi fost mai bine, dacă aș fi putut da timpul înapoi. Dacă în urmă cu 4 ani îl lăsam pe stradă, probabil murea de foame în câteva zile, dar nu l-am fi cunoscut, nu ne-am fi atașat de el. Dar l-am luat, a devenit un membru al familiei, am avut cu toții 4 ani fericiți. Iar acum simțim o mare lipsă.
Rămas bun Oreo, rămas bun prieten drag!
Autor
Octavian Moldovan
